Afară sunt -30 de grade Celsius. E 24 decembrie şi încercăm şi noi, după atâta amar de vreme, să ne relaxăm. Aş fi vrut de foarte mult timp să mergem undeva, numai noi doi, în special în această minunată perioadă a anului. Dar, se pare că până acum nu ne-a ieşit pentru că trebuia să vină ocazia aceasta; să apară Straja dragostei noastre aşa cum ne place acum să o numim. Ne-am hotărât să ne petrecem această scurtă vacanţă la Straja, din mai multe motive: în primul rând nu mai fusesem niciodată aici şi auzisem lucruri extrem de interesante. Un alt motiv ar fi că locaţia mi se părea mai mult decât potrivită pentru sărbătorile de iarnă. Aşadar, weekend-ul la Straja stătea să înceapă. Era weekendul nostru; ni-l dorisem de atâta timp, însă nu materializasem niciodată dorinţa noastră. Am căutat pe internet diferite oferte pentru cazare la Straja, ne doream o pensiune la Straja, şi, în cele din urmă, am ales Vila Alpin.
Numele era predestinat.Era o vilă care avea tot ce-ţi doreai, sincer, nu doar aşa să fie. În seara de 24 decembrie ne-am programat amândoi la Spa, gândindu-ne că ne vom relaxa în mijlocul liniştii aceleia superbe. Nu numai că ne-am relaxat, însă ne-am destins, iar masajul cu rocile vulcanice ne-a teleportat într-un ţinut necunoscut, dar atât de cald şi primitor. După care, ne-am dus spre piscina cu apă caldă. Aici totul era de vis. Era în aşa fel construită, încât aveai impresia ca eşti afară, printre nămeţii de zăpadă, că afară sunt - 30 de grade şi ţie îţi este atât de cald. Cu greu ne-am depărtat de piscina aceea. Aş fi stat o veşnicie acolo.
După ce am luat cina la restaurantul vilei unde am servit mâncare cu specific libanez ( trebuie să precizez că puteai alege mâncare chinezească, libaneză, italiană şi, binenţeles, românească), am urcat în cameră, unde ne-am relaxat privind cerul senin care se vedea printre tavanul transparent. La un moment dat a început să ningă: peste noi, peste vacanţa noastră superbă şi peste dragostea noastră eternă. Am stat treji toată noaptea de Strajă dragostei noastre.
vineri, 18 octombrie 2013
miercuri, 16 octombrie 2013
MIEZ ŞI NOSTALGIE
Pe-un picior de plai...Acolo s-a desfăşurat una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii mele: copilăria alături de bunici, acea copilărie despre care citim în cărţi, acea copilărie pe care am trăit-o la maxim şi pe care nu o mai putem regăsi. Pe piciorul acesta de plai, acum douăzeci şi ceva de ani mâncam, pregatit de bunici, MIEZ: era ceva pregătit cu muuultă minuţiozitate de către bunici.
Bunicul meu avea o stână, era cioban, din generaţie în generaţie, asta fusese îndeletnicirea familiei lui de câţiva zeci de ani. Stră-străbunicul primise de la un unchi de-a lui câteva oi, drept moştenire şi încet- încet şi-a făcut o stână. A mai cumpărat azi o oaie, mâine altă oaie şi tot aşa până a ajuns cel mai cel cioban din sat. Ştia tot omu din sat ca la nea Cornel găseşti oile cele mai cornute şi produsele cele mai fine din brânză. Bunicul meu a dus tradiţia familiei mai departe timp de patruzeci de ani. Noi, nepoţii, ne simţeam cel mai bine vara, sus la stână, când urmam un ritual îndrăgit atât de tare: după ce argaţii adunau toate oile, le mulgeau şi făceau cele trebuincioase stânii, bunicul ne aduna pe toţi nepoţii în jurul unui foc sublim. Era sus în deal stâna, iar focul acela lumina parcă tot satu, de aceea şi ziceau sătenii: << Gata, la nea' Cornel au început poveştile.>> Şi aşa şi era: ne spunea bunicu poveşti de demult, de pe vremea războiului, dar şi reţete secrete ale celor mai bune produse de la stână. Aşa am aflat la început despre MIEZ, aşa-i spunea bunicul celui mai bun şi fin produs marca nea Cornel.
MIEZ era lapte în stare pură şi solidă. Aţi "mâncat" vreodată lapte? V-aţi delectat papilele gustative cu cremă de brânză, cu cea mai fină şi cremoasă brânză? Asta era MIEZ, produsul de lux de la stâna bunicului. Serveam MIEZ doar la ocazii speciale, precum Crăciunul sau Paştele. Ţin minte că atunci când am intrat la facultate, bunicul mi-a dat drept cadou şi "recompensă" 45 kg de MIEZ: atâtea kilograme aveam atunci, atât MIEZ mi-a dat bunicul.
N-am să uit niciodată acele clipe ale copilăriei, cum n-am să uit niciodată produsul bunicului pe care îl iubeam cel mai mult: MIEZ. Întotdeauna când mănânc miez de lapte mă gândesc la bunicul.
Bunicul meu avea o stână, era cioban, din generaţie în generaţie, asta fusese îndeletnicirea familiei lui de câţiva zeci de ani. Stră-străbunicul primise de la un unchi de-a lui câteva oi, drept moştenire şi încet- încet şi-a făcut o stână. A mai cumpărat azi o oaie, mâine altă oaie şi tot aşa până a ajuns cel mai cel cioban din sat. Ştia tot omu din sat ca la nea Cornel găseşti oile cele mai cornute şi produsele cele mai fine din brânză. Bunicul meu a dus tradiţia familiei mai departe timp de patruzeci de ani. Noi, nepoţii, ne simţeam cel mai bine vara, sus la stână, când urmam un ritual îndrăgit atât de tare: după ce argaţii adunau toate oile, le mulgeau şi făceau cele trebuincioase stânii, bunicul ne aduna pe toţi nepoţii în jurul unui foc sublim. Era sus în deal stâna, iar focul acela lumina parcă tot satu, de aceea şi ziceau sătenii: << Gata, la nea' Cornel au început poveştile.>> Şi aşa şi era: ne spunea bunicu poveşti de demult, de pe vremea războiului, dar şi reţete secrete ale celor mai bune produse de la stână. Aşa am aflat la început despre MIEZ, aşa-i spunea bunicul celui mai bun şi fin produs marca nea Cornel.
MIEZ era lapte în stare pură şi solidă. Aţi "mâncat" vreodată lapte? V-aţi delectat papilele gustative cu cremă de brânză, cu cea mai fină şi cremoasă brânză? Asta era MIEZ, produsul de lux de la stâna bunicului. Serveam MIEZ doar la ocazii speciale, precum Crăciunul sau Paştele. Ţin minte că atunci când am intrat la facultate, bunicul mi-a dat drept cadou şi "recompensă" 45 kg de MIEZ: atâtea kilograme aveam atunci, atât MIEZ mi-a dat bunicul.
N-am să uit niciodată acele clipe ale copilăriei, cum n-am să uit niciodată produsul bunicului pe care îl iubeam cel mai mult: MIEZ. Întotdeauna când mănânc miez de lapte mă gândesc la bunicul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)